Arta abstracta

“Culoarea reprezinta claviatura, ochii sunt acordurile, sufletul este un pian cu multe corzi. Artistul este mana care canta, atingand o clapa, apoi alta, provocand vibratii ale sufletului.“

- Wassily Kandinsky

Abstract 1.Care rezultă din separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detaşat de obiecte, de fenomene sau de relaţiile în care există în realitate. 2. Conceput în mod prea general, prea teoretic. greu de înţeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

Abstractul reprezinta o unitate alcatuita din mai multe parti componente ale unor alte unitati astfel incat sa intruneasca cu o anumita plasticitate si expresivitate obiecte de arta concepute datorita rationalitatii si sensibilitatii umane.

Arta abstracta reprezinta o serie de tendinte, de grupari, de creatii-in general diverse, care se succed nu fara o anumita atitudine polemica- care au la baza un protest impotriva academismului(Academism-ul este o manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională şi norme canonizate, golind realitatea de ceea ce este nou, de ceea ce se dezvoltă şi este mai viu în ea.) si naturalismul (Naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului în direcţia reprezentării aspectelor dure, brutale ale realităţii.) îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile, redate până atunci de aşa zisă artă figurativă, şi aşezând în locul lor un sistem de semne, linii, pete, volume.

Plecând de la ideea că arta plastică, arhitectura şi muzica sunt prin excelenţă abstracte – ele presupunând în acelaşi timp o sumă de legături cu realul, şi fiind, de regulă, acceptate drept construcţii, ansambluri controlate de logică – primii artişti atraşi de abstracţionism îşi manifestă, cu un sentiment de eliberare, întreaga încărcătură emoţională.

Termenul de abstract este însă mult prea general, folosirea lui a pendulat între accepţii extremiste, întraga artă fiind considerată abstractă, ca rezultat al procesului de abstragere a realităţii în imagine, sau, dimpotrivă, concretă, opera existând ca o realitate în sine.

Arta abstractă înregistrează manifestări din cele mai diferite, dezvoltând şi extrapolând unele dintre aspiraţiile impresionismului, mai ales în domeniul culorii şi al accentului pus pe universul interior al artistului.

Arta abstractă, ca mişcare artistică cu identitate istorică, se face ecoul unui fenomen mai general, în condiţiile prefacerilor sociale şi ale realităţilor erei tehnologice şi, sub diferite forme, nume şi explicaţii, rămâne o constantă a artei contemporane.

Wassily Kandinsky

Wassily Kandinsky, pictor, grafician si scriitor rus, pionier al expresionismului abstract,a luat cursuri de pian si violoncel. El a scris mai tarziu despre influenta pe care a avut-o muzica in munca sa, comparand-o pe aceasta cu pictura.

Initial Kandinsky a studiat dreptul si economia la Universitatea din Moscova. Dupa ce a vizitat in 1895 expozitia unui pictor impresionist francez in Moscova, Kandinsky a hotarat sa devina pictor.

Expozitii de avangarda

In 1896 s-a mutat in Munchen, Germania si a lucrat sub indrumarea lui Anton Azbé si a lui Franz von Stuck, studiind cromatica impresionista, Art Nouveau si anatomia.

Din 1901-03, Wassily Kandinsky a contribuit la constituirea societatii Phalanx ce promova expozitiile de avangarda. Aptitudinile sale administrative i-au fost de mare folos in perioada cat a fost director, iar scrierile sale despre spiritualitate au pregatit calea spre lucrarea sa despre teoria culorilor. In aceasta perioada, una din studentele sale, Gabriele Münter, i-a devenit partenera de viata.

In 1902, Kandinsky a expus pentru prima data impreuna cu miscarea Berlin Secession, unde a prezentat primele sale matrite. El a studiat mai multe tehnici de pictura, testand diferite plante si adezive, folosind uleiuri, tempera sau alte materiale.

In 1904 si 1905 a fost medaliat la Paris si ales membru al juriului la Salonul de Toamna. In 1906 i-a fost acordat marele premiu, pentru ca anul urmator sa paraseasca Parisul pentru a se intoarce la Munchen.

Calatorii si influente

Kandinsky a calatorit foarte mult, vizitand Italia, Olanda, nordul Africii, la care se adauga si numeroase vizite la Paris, unde a studiat lucrarile lui Paul Gaugain, neo impresionismul si fauvismul (de la care a preluat utilizarea in forta a culorilor vii).

In 1909, Kandinsky a fost ales presedintele unei grupari nou infiintate – Neue Künstlervereinigung München (NKVM). Prima expozitie a grupului s-a tinut la galeria de arta moderna detinuta de Heinrich Thannhauser la Munchen in 1909.

In 1910 Wassily Kandinsky a vizitat o expozitie de arta islamica (arta decorativa) in Munchen. In acelasi an a creat prima sa opera abstracta (o acuarela abstracta), dezvoltandu-si ideile despre puterea culorii pure si a picturii nereprezentative ca metoda de exprimare a emotiilor puternice.

Grupul expresionist Calaretul Albastru

In 1911, Kandinsky si pictorul german, Franz Marc, au creat grupul expresionist Calaretul Albastru. Grupul s-a numit astfel deoarece Kandinsky iubea culoarea albastra si Franz Marcs iubea caii! (edificator este tabloul Micii Cai Galbeni)

Marc si Kandinsky au organizat expozitii internationale de avangarda care s-au dovedit a fi evenimente importante in dezvoltarea expresionismului german. In almanahul Der Blaue Reiter ei au reprodus arta din toate perioadele. Lucrarile lui Kandinsky din aceasta perioada sunt abstracte si figurative, el folosind culori puternice si modele complexe. Lucrarea sa Despre Spiritualitate in Arta a fost publicata in decembrie 1911.

Michelangelo Buonarroti

Michelangelo – Portret executat de Jacopino del Conte, 1535

Michelangelo Buonarroti (n.6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo – d.18 februarie 1564, Roma), alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură. A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului.

Biografia

Michelangelo Buonarroti a fost al treilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni şi ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florenţa, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică şi soţie de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească şcoala, deşi părinţii lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica şi să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura şi, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florenţa aparţinând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuşi, dorinţa de a lucra în marmură nu-l părăseşte; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenţei. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaşte pe artiştii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceştia sa afla şi poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuţii despre Homer, Virgiliu, despre Dante şi Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor şi Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăseşte palatul şi se întoarce la casa părintească. Florenţa traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneţia, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia şi realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florenţa în 1495, o dată cu restabilirea păcii, şi – în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul şi imoralitatea – Michelangelo realizeaza sculptura Bachus beat. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primeşte câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario şi a bancherului Jacopo Galli. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumuseţe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florenţa, realizează statuia lui David, precum şi alte opere de sculptură şi pictură, printre care Tondo Doni şi Tondo Pitti, care trezesc admiraţia concetăţenilor săi.

 

 

În anul 1505, papa Iuliu al II-lea îl cheamă la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine , după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmoră. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârşindu-l abia în anul 1545. Papa Iuliu II îl însărcinează în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatcanului, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori, Michelangelo se dedică realizării decoraţiilor pentru faţada bisericii San Lorenzo din Florenţa, rămase însă în stare de proiect, şi construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florenţa devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detaşamentele papale şi imperiale. Michelangelo primeşte funcţia de inspector al fortificaţiilor. Florenţa capitulează în anul 1530 şi de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care face parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea oraşului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfăşurate în biserica San Lorenzo şi la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câţiva ani.

Michelangelo – Crearea lui Adam – Capela Sixtină, Vatican

În anul 1534, papa Clement al VII-lea îl aduce din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârşitul vieţii. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecăţii de Apoi. Când la 31 octombrie 1541 papa Paul al II-lea, urmaşul papei Clement, dezveleşte pictura, toţi cei prezenţi rămân uimiţi în faţa tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Iisus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltaţi de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 este numit de papă “arhitect-şef şi constructor al bisericii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea bazilicii, începută de Bramante. Până la sfârşitul vieţii se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcţia palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieţii Capitoliului şi pentru cupola bazilicei Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florenţa şi altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinţei artistului, corpul său va fi dus la Florenţa, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, graţie grupurilor statuare Pietà şi David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât şi la Florenţa.

Moise, Biserica San Pietro in Vincoli, Roma

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănţuit şi Sclav murind (prevăzuţi pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua şi Noaptea, Amurgul şi Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (aşa zişii Giganţi), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florenţa. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinereţe printr-un dramatism impresionant.

Pictura

Până a-şi câştiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură şi chiar unul dintre puţinele tablouri ale artistului – Michelangelo făcând mai ales pictură murală sub formă de frescă – este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluţionând iconografia respectivei scene religioase tradiţionale. Raportarea la antichitate este caracteristică Renaşterii, fascinată de vechea cultură greco-romană.

Sfânta Familie (1504) – Galeria degli Uffizi – Florenza

 

 

 

 

 

“Poţi să citeşti toate tratatele despre frumuseţea sublimă, şi tot nu vei înţelege această noţiune. Intră însă în Capela Sixtină şi roteşte-ţi privirea: aici vei descoperi frumuseţea în esenţa ei pură” (E. Castelar y Ripoll, 1872). Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafaţă de aproape 500 de metri pătraţi, depunând un efort istovitor. Renunţă la ajutoarele pe care le adusese de la Florenţa şi în cea mai mare parte lucrează singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Giorgio Vasari povesteşte: “Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare.” Partea centrală, pe axa bolţii, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aştrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar şi Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul şi Beţia lui Noe. De ambele părţi ale acestor picturi sunt înfăţişate sibile şi prooroci. Michelangelo foloseşte culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, şi-au recăpătat în întregime prospeţimea.

 

Judecata de Apoi – Detaliu: partea centrală

Decorarea pereţilor altarului din Capela Sixtină – o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime – reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541. Actul final al istoriei omenirii este înfăţişat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată şi îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veşnice. Vreme de mulţi ani, această operă va fi umbrită de prejudecăţile puritane ale epocii. În anul 1564, papa Pius al IV-lea a poruncit să se picteze o draperie menită să acopere goliciunile personajelor. Creaţia lui Michelangelo a rămas neînţeleasă vreme de două secole şi adesea a fost acuzată ca fiind “perversă” sau că “încalcă convenienţele”.

Michelangelo avea 75 de ani când afirma: “Pictura, şi mai ales fresca, nu este o ocupaţie pentru cei ce au trecut de o anumită vârstă”. Tocmai terminase de pictat frescele destinate capelei private a papei Paul al III-lea, cunoscută şi sub numele de Capela Paulină. Frescele prezintă momente importante din viaţa apostolilor care au fundat Biserica Catolică: crucificarea Sfântului Petru şi convertirea lui Saul.

Arhitectură

În anul 1535 lui Michelangelo i se acordă titlul de “arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal”. În 1539 contribuie la sistematizarea pieţei Capitoline din Roma, proiectul său a început totuşi să se realizeze abia în 1560 şi s-a definitivat în secolul al XVII-lea. Alte opere arhitecturale ale lui Michelangelo sunt: Capela familiei de Medici şi Librăria Laurentină din Florenţa, Palatul Farnese şi cupola Catedralei Sfântul Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florenţa realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi.

Ultimul proiect arhitectonic al lui Michelagelo este biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparţinând Băilor lui Diocletian. Construcţia a fost realizată la cererea Papei Pius IV formulată în 1561. Pentru a folosi coloanele originale din granit, Michelangelo a înălţat podeaua cu 2 m. Bolta centralã, ridicatã de artist în 1571, este albă, lipsitã de picturi sau ornamente, dar plină de maiestate, bine conservată şi astăzi. Acest proiect, de o mareţie cu adevărat impresionantă, nu a fost finalizat de Michelangelo datorită morţii artistului.

 

Biografie El Greco

El Greco (în limba spaniolă Grecul), numele sub care este cunoscut Δομήνικος Θεοτοκόπουλος (Domênikos Theotokópoulos), (* 1541, Candia azi Iraklion / Creta – † 7 aprilie 1614, Toledo / Spania), a fost un pictor spaniol manierist de origine greacă, personalitate misterioasă, atât sub aspectul specificului stilului său, cât şi din pricina biografiei lui incomplete. Cunoscut mai ales datorită picturilor sale pe teme religioase şi ca portretist, contribuţiile lui în domeniul sculpturii şi arhitecturii au fost, din păcate, date uitării.

Domênikos Theotokópulos (în traducere literală înseamnă “fiul Maicii Domnului”) s-a născut în anul 1541 în Candia (în prezent portul Iraklion), pe insula Creta, pe atunci posesiune veneţiană. Nu deţinem nici un fel de informaţie referitoare la anii de tinereţe ai pictorului. Doar într-un act notarial, datat 6 iunie 1566, s-a păstrat semnătura lui şi cuvântul adăugat de el însuşi – “gufaros” (în limba greacă: pictor). În felul acesta ştim că la vârsta de 25 ani era pictor specializat în miniaturi pe lemn şi în fresce.

În Italia

Următorii doi ani ai vieţii lui El Greco rămân o necunoscută pentru biogafi. Însemnările din arhive ne informează că în luna august 1568 se pregăteşte să expedieze, de la Veneţia la Candia, desenele unui cartograf, şi el originar din Creta. Intră probabil ca ucenic în atelierul lui Tiziano sau lucreză pentru alt pictor. Doi ani mai târziu, îl întâlneşte la Roma pe Tintoretto, care va fi următorul său maestru. Giulio Clovio, miniaturist şi filosof iluminist, protector al pictorului, îl recomandă influentului şi bogatului cardinal Alessandro Farnese. Condiţiile sunt favorabile şi tânărul grec începe să aibă comenzi. În 1572, Domênikos Theotokópulos devine membru al corporaţiei pictorilor din Roma, cunoscută sub numele de “Academia Sfântul Luca”. Relaţiile cu pictorii din Roma nu sunt din cele mai bune, şi în scurtă vreme va părăsi Italia, plecând în Spania, unde la Escurial regele Filip al II-lea a început construirea unui imens palat-mănăstire, o ocazie pentru numeroşi artişti de a-şi găsi de lucru.

În Spania

El Greco: El Espolio, Catedrala din Toledo

În anul 1577, după ce soseşte la Toledo, El Greco primeşte din partea lui Diego de Castilla comanda pentru executarea a trei altare pentru biserica mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, iar din partea corpului canonicilor, executarea picturilor pentru sacristia catedralei oraşului. Prin urmare, pictorul realizează în această perioadă “El Espolio” (“Dezbrăcarea lui Hristos”, 1577-1579) şi picturile de altar. Graţie acestor adevărate capodopere, succesul său este răsunător. După ani de peregrinări, emigrantul cretan îşi găseşte în sfârşit locul, va rămâne până la moarte în Toledo. Spaniolii îl numesc “El Greco”, folosind forma italiană “Greco”, şi nu expresia castiliană “Griego”, cum ar fi fost de aşteptat. Totuşi, pictorul continuă să-şi semneze lucrările cu numele său adevărat, folosind alfabetul grecesc. Adaugă adeseori “cretan” sau “executat de un cretan”. Printre lecturile sale se află scriitorii clasici Homer, Euripide, Plutarh, Lucian şi Vitruviu, dar şi scriitori italieni, precum Petrarca, Ariosto şi Tasso.

El Greco: Alungarea zarafilor din templu, 1570 – National Gallery of Art, Washington

În schimb, în biblioteca lui nu se găsesc operele autorilor secolului de aur al literaturii spaniole. Nimic nu dă de înţeles că l-ar fi interesat creaţia lui Lope de Vega sau poemele lui Luis de Gongora, care spune într-una din poeziile sale despre El Greco că “şi-a pus sufletul pe lemn şi viaţa pe pânză”.

La un an după ce a sosit la Toledo, pictorului i se naşte primul fiu, Jorge Manuel. Mama copilului este Jeronima de las Cuevas, al cărei nume îi indică originea aristocratică, femeie cu care, totuşi, El Greco nu se va căsători niciodată.

În scurtă vreme, frumuseţea tablourilor lui El Greco atrage atenţia regelui Filip al II-lea, un mecenat al artei, care îl cheamă pe pictor la Madrid şi îi încredinţează câteva comenzi. Când artistul îi prezintă regelui “Martiriul Sfântului Mauriciu”, pe care acesta i-l comandase, suveranul este nemulţumit. Pictorul, afectat de reacţia regelui, se întoarce pentru totdeauna la Toledo în anul 1583.

El Greco: Martiriul Sfântului Mauriciu, 1580 – Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

Din fericire, în Castilia comenzile îi vin de peste tot. El Greco stabileşte contacte totodată şi cu negustorii de tablouri care aprovizionează piaţa obiectelor de artă din întraga Spanie cu creaţiile artistului. În pofida dizgraţiei regale, în atelierul pictorului activitatea este febrilă. Începând din anul 1589, El Greco închiriază palatul marchizei de Villen. Câştigă într-adevăr mult, dar îşi administrează prost banii şi, în ultimii ani de viaţă, îl asaltează creditorii. În ziua de 7 aprilie 1614 El Greco îşi sfârşeşte zilele. Deşi nu-şi scrie testamentul înainte de a muri, îi lasă fiului său moştenire două sute de tablouri şi o bogată bibliotecă. El Greco, umanistul cretan, a iubit oraşul Toledo şi şi-a găsit inspiraţia în Castilia arsă de soare. A fost îngropat în cripta mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, ale cărei altare le ilustrase cu picturile sale.

În bisericile din întreaga Spanie se găsesc picturile lui care prezintă personaje deformate cu priviri extatice. S-a încercat în mod naiv să se interpreteze originalitatea picturilor lui El Greco, cu persoane având figuri alungite, ca fiind o consecinţă a astigmatismului de care suferea. Mulţi au văzut în el un vizionar dezechilibrat.

El Greco: Închinarea păstorilor, 1596-1600 – Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

Chiar şi astăzi, El Greco continuă să surprindă. Preţul pe care l-a plătit pentru originalitatea sa a fost uitarea, care va dura până în secolul al XIX-lea. El Greco a avut câţiva ucenici, însă nici unul demn de a-i continua arta. Numai Velázquez, care nu şi-a ascuns niciodată admiraţia faţă de pictura lui El Greco, poate fi considerat un continuator al artei sale. Respins de clasicismul secolului al XVIII-lea, El Greco va fi mai târziu recunoscut drept unul din cei mai mari creatori. În Franţa, admiratorii lui El Greco vor fi Delacroix, Millet şi Manet. Picasso va nutri o adevărată fascinaţie faţă de opera maestrului din Toledo, fapt oglindit în multe dintre tablourile din perioada albastră. Ceaţia lui El Greco devine şi punctul de referinţă al avangardei expresioniste germane. Secolul al XX-lea îl repune în drepturi pe cel mai mare pictor mistic al tuturor timpurilor.

El Greco: Logodna Mariei, ca. 1612-1614 – Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

În Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti se găsesc trei opere ale lui El Greco. “Martiriul Sfântului Mauriciu” este o replică a exemplarului care se află în Mănăstirea Escurial. Autenticitatea tabloului existent în Bucureşti este controversată, unii (de ex. Harold Wethey, 1967) bănuiesc că ar fi o copie executată mai târziu de fiul artistului, Jorge Manuel, el însuşi pictor. Majoritatea specialiştilor (Manuel Cossio 1908, August Mayer 1938, Al. Busuioceanu 1937) consideră totuşi că este vorba de o operă autentică a lui El Greco, opinie întărită prin lucrările de restaurare efectuate de Simona Predescu în anul 1993. “Închinarea păstorilor” este una din cele câteva versiuni cu această temă ieşite din atelierul lui El Greco în anii 1612-1614, replică a tabloului aflat în prezent în muzeul Prado din Madrid, destinat iniţial capelei de familie a lui El Greco de la mănăstirea Santo Domingo el Antiguo. În schimb, al treilea tablou din muzeul bucureştean, “Logodna Mariei”, este un unicat, a cărui autenticitate este unanim recunoscută.

Edward Scissorhands

“Edward Scissorhands” – un film clasic al maestrului Tim Burton. Probabil stiti, Tim Burton a regizat multe filme, precum “Batman Forever”, ”Alice in Wonderland”, ”Corpse Bride” (animat), “Charlie and the Chocolate Factory”, “Sweeney Todd” sau seria de desene animate “Beetle Juice” (precum si filmul “Beetle Juice”). In cateva dintre cele mentionate a jucat actorul Johnny Deep, in roluri principale.

Filmele lui Tim Burton se bazeaza pe satira, morala.

“Edward Scissorhands” – The story of an uncommonly gentle man, este o poveste despre toleranta, diversitate, integrarea unui ‘monstru’ intr-o lume ipocrita a unui mic oras.

Sinopsis: Peg Boggs, o doamna care vinde din usa in usa cosmetice (specific pentru curioase: Avon), il descopera pe Edward, un experiment neterminat al unui savant nebun. Inventatorul a murit cu putin timp inainte de a-i inlocui ‘mainile-foarfece’ cu maini adevarate. Peg il aduce in oraselul mic plin de barfitori si sceptici. Edward se integreaza mai mult sau mai putin, devenind ’sculptor’ de tufisuri si frizer avangardist. Insa lumea “mefistofelica” din mica provincie ii creeaza probleme. Filmul sfarseste cu intoarcerea lui Edward in castelul in care locuia inainte cu inventatorul sau, castel ce-l ocrotea.

Un film emotionant. Criticii au fost de parere ca inadaptatul personaj principal e o reflexie a felului in care regizorul Tim Burton se vede pe el insusi. Basmul suburban prezinta trecerea de la lumea solitara, dar sigura, la o lume cu adevarat meschina, bazata pe interese. Edward Scissorhands se indragosteste de Kim Boggs, fiica doamnei Peg Boggs, insa dragostea lor ramane neimplinita datorita urei oamenilor. 

Un schimb de replici emotionant (si de asemenea memorabil) este surprins in scena in care Kim doreste sa-l imbratiseze pe Edward:

Kim: Hold me.
Edward: I can’t.

Merita vazut.

(Versurile melodiei “Once upon a december” – din “Anastacia”, o productie superba semnata W.Disney - se ‘potrivesc’ imaginilor din videoclip)

Charlie Chaplin

Sir Charles Spencer Chaplin, actor, regizor, producator si compozitor britanic, unul dintre cei mai creativi artisti din istoria filmului, care si-a castigat faima internationala in filmul mut. Charlie Chaplin s-a nascut la Londra, in 16 aprilie 1889.

In anul 1910, face o calatorie in Statele Unite cu o trupa de actori de pantomima si decide sa se stabileasca aici. Prima sa aparitie pe ecran se produce in 1914, in filmul  Making a Living, produs de Mack Sennett, care-l angajase la studiourile sale, dupa ce-l vazuse jucand in trupa sa de pantomima. In Kid Auto Races at Venice (1914), purta pantofi imensi si palarie, inspirand personajul care avea sa devina celebru, The Tramp (Vagabondul). Acest personaj a fost eroul interpretat de Chaplin in peste 70 de filme, de-a lungul carierei sale. In anii urmatori, Chaplin a perfectionat aceasta imagine a vagabondului de la un bufon, plin de veselie, pana la un personaj uman, plin de compasiune, devenit iubit in toata lumea.

In 1919, a fost unul din fondatorii United Artists Corporation, cu care a colaborat pana in 1952. Printre cele mai importante filme ale lui Chaplin, produse si regizate de el insusi, in care a si jucat sunt: The Kid (1921), The Pilgrim (1923), The Gold Rush (1925), The Circus (1928), City Lights (1931), Modern Times (1936), The Great Dictator (1940), Monsieur Verdoux (1947), Limelight (1952), A King in New York (1957). Chaplin a scris, regizat si a  jucat in A Countess from Hong Kong (1967). De asemenea, a compus coloana sonora pentru cele mai multe din filmele sale.

La inceputul anilor ‘50, Chaplin a fost aspru criticat pentru vederile sale de stanga, prin urmare s-a decis sa paraseasca Statele Unite, in 1952, stabilindu-se definitiv in Elvetia.

S-a reintors in SUA, pentru scurt timp, in 1972, doar pentru a primi mai multe premii, printre care si Premiul Oscar pentru contributia sa in industria filmului. Chaplin a fost un actor care si-a perfectionat continuu stilul care l-a individualizat, portretul micului vagabond devenind un simbol de o indestructibila originalitate. Filmul sonor nu l-a avantajat in mod deosebit, din cauza ca jocul sau se baza foarte mult pe gestica si pantomima. In primele doua filme ale sale de dupa aparitia filmului sonor, City Lights si Modern Times, personajul sau nu vorbea.

Ulterior, a abandonat acest rol care l-a consacrat, al vagabondului. Ca urmare, in filmul sau, The Great Dictator, s-a folosit de toate avantajele pe care le oferea filmul sonor, marcand trecerea la abordari mai complexe ale personajelor sale. Charlie Chaplin a fost implicat in nenumarate relatii sentimentale cu actrite celebre, de obicei mult mai tinere decat el, care i-au influentat puternic activitatea artistica. Printre acestea, Hetty Kelly, Edna Purviance, Mildred Harris (cu care a fost casatorit intre anii 1918 si 1920, ea avand doar 16 ani la data casatoriei), Pola Negri, Lita Grey, May Reeves, Paulette Goddard (pe care Chaplin a descoperit-o si cu care a avut o relatie sentimentala si profesionala intre anii 1932 si 1940), Joan Berry (cu care a avut un proces de paternitate), Oona O’Neill (fiica dramaturgului Eugene O’Neill, cu care s-a casatorit in 1943. El avea 54 de ani, iar ea abia implinise 18 ani. Au avut impreuna 3 baieti: Christopher, Eugene si Michael Chaplin si cinci fete: Geraldine, Josephine, Jane, Victoria si Annette-Emilie Chaplin)

La sfarsitul anilor ‘60, sanatatea lui Chaplin incepuse sa se subrezeasca. A murit in somn, in 1977, de Craciun, la varsta de 88 de ani. Este inmormantat la cimitirul Corsier-Sur-Vevey, din localitatea Vevey, Elvetia.

O secventa din filmul City Lights (1931) film produs si regizat de Sir Charles Spencer Chaplin

http://www.youtube.com/watch?v=zskO9O3hF78

Kabuki

Kabuki este un gen de teatru traditional japonez care a luat nastere in Osaka.originea numelui se trage de la verbul kabuku care inseamna a fi excentric,iesit din comun sau din limitele bunului simt,iar cele 3 silabe care intra in alcatuirea cuvantului kabuki inseamna dans(ka),muzica(bu),indemanare(ki).

In contrast cu alte vechi forme de arta traditionala japoneza (teatrul Noh de exemplu) ,kabuki a reprezentat cultura populara a oamenilor obisnuiti din orase,si nu a claselor sociale inalte.

Piesele jucate in kabuki descriu in general evenimente istorice,conflicte morale in relatiile amoroase dar nu numai.Limbajul folosit este unul foarte vechi,rostit cu o voce monotona,dificil de inteles.O particularitate a teatrului kabuki o reprezinta podiumurile (hanamichi) care se prelungesc ajungand pana in dreptul spectatorilior.

Prima interpreta a genului a fost Kuni,care a dansat in travesti,imbracandu-se in niste straie barbatesti mai ciudate.In istoria kabuki artista apare sub numele de Izumo no Okuni (okuni din Izumo).

Cand teatrul a devenit popular,mai multe grupuri de curtezane au inceput sa-l imite,noua forma intitulandu-se Onna-kabuki (kabuki feminin).Spectacolele au fost sustinute atat in Kyoto,cat si in Edo sau alte regiuni ale Japoniei.In 1629 a aparut un ordin care interzicea acest tip de spectacol pe motiv ca morala publica era afectata.Astfel Onna-kabuki a disparut,iar oamenii si-au reluat interesul catre wakashu-kabuki,interpretat de baieti pana la varsta primului barbierit.Dar cum si ei au reusit sa afecteze morala,in 1652 a fost emis un alt ordin de restrictie.

A urmat perioada yaro-kabuki,artistii fiind de aceasta barbati maturi,dupa care a inceput onnagata (barbatii interpretand roluri feminine).Erau anii in care sarmul personal era considerat mai important decat talentul actoricesc.A venit randul wagoto si genroku sa fie la moda.

Ca o curiozitate,in timpul scurtelor pauze dintre piesele kabuki,audienta striga cu putere numele actorilor simpatizati,fenomen neintalnit in teatrul international.

In filmulet apare celebrul actor Tamasaburo in “Sagi Musume”,aceasta fiind ultima parte a dansului.Tamasaburo s-a metamorfozat dintr-o tanara femeie nemaritata intr-un spirit heron prin rapida schimbare a costumelor.La final apare celebra pozitie ‘ebizori mie’ (backbend poze).Detaliile sunt explicate pe tot parcursul clipului pentru ca dramatismul scenei sa fie inteles cat mai bine.

Arta Stradala

Julian Beever a revolutionat graffitti`urile transferandu`le de pe pereti pe asfalt .Aceasta noua forma de exprimare dureaza de peste 10 ani ( pt el ) si a realizat asemenea desene peste tot in lumea.(sper sa treaca si prin Bucuresti:p)Desenele sale capata o forma 3D vazute dintr`un anume unghi si iti dau o impresie de veridicitate.S`au intamplat cazuri ca el sa fi desenat o groapa sau ceva asemanator si unii trecatori sa o fi ocolit.Nu stiu daca se poate incadra in segmentul de arta vizuala , dar este totusi o munca ce necesitate talent si viziune .

Poze

Arhitectura gotica

Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele, precum şi cu alte biserici din aproape toată Europa în timpul perioadei medievale, începând cu secolul al XII-lea şi încheind cu anii 1500. Ca o situare mai exactă în timp şi spaţiu, cele mai importante opere arhitecturale gotice acoperă perioada 1140 – 1500, fiind construite din România până în Portugalia şi din Slovenia până în Norvegia, Suedia şi Finlanda. A fost precedată de arhitectura romanică şi a fost succedată de arhitectura renascentistă, o transformare a stilului romanic, odată cu Renaşterea, începută în Florenţa secolului al XV-lea.

Două dintre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt, sau ogiva, care este de fapt o intersecţie longitudinală a doua bolte clasice ale stilului romanic, şi arcul de susţinere al ogivei, aşa numitul arc butant. Un al treilea element definitoriu, care apare la multe clădiri gotice, nefiind însă omniprezent, este rozeta, prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale.

Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, apărut din necesitatea de da o altă dimensiune verticală clădirilor. Goticul flamboaiant, adică goticul târziu, a fost faza de apogeu artistic a goticului care s-a remarcat prin exagerarea abundenţei detaliilor, în parte pentru a diminua greutatea pe care clădirile gotice o impuneau, respectiv pentru a încerca o salvare a stilului.

În Anglia, la începutul secolului al 19-lea, goticul cunoaşte o re-evaluare şi o nouă recunoaştere, de fapt o “renaştere” denumită gotic renăscut (conform termenului original folosit în engleză, Gothic Revival architecture) sau neo-gotic, producând clădiri memorabile, dintre care Palatul Westminster, care a fost total refăcut după devastatorul incendiu din 1834, este un exemplu memorabil de gothic revival. Mai târziu, la sfârşitul aceluiaşi secol şi începutul secolului 20, arhitectura gotică are o ultimă “tresărire de orgoliu”, producând opere durabile, în stilul numit deja atunci neo-gotic, în locuri foarte diferite ale lumii, aşa cum ar fi Canada, Filipine, Germania, India, Norvegia, România, Statele Unite ale Americii şi Ungaria.

ORIGINE:

Stilul care ulterior avea să aibă identitatea definitorie sub numele de gotic, originase odată cu construcţia numită Saint Denis Basilica, biserica abaţiei bisericii din Saint-Denis, din apropierea Parisului, caz în care a exemplificat viziunea arhitecturală a Abatelui Suger. Suger a dorit să creeze o reprezentare fizică a sfântului Ierusalim printr-o clădire de o verticalitate şi liniaritate impunătoare. Asfel, faţada bazilicii a fost designată efectiv de Suger, în timp ce nava a fost adăugat sute de ani mai târziu.

Către mijlocul secolului al XII-lea, în plină epocă de dominaţie a romanicului, îşi face apariţia un nou stil în arhitectură. Numele i-a fost dat de oamenii veacului al XVII-lea, care dispreţuiau această artă, văzută ca o artă “barbară”, “gotică” de la numele celor mai cunoscuţi “barbari” ai sfîrşitului antichităţii.În realitate, arta gotică a dat Europei capodopere comparabile cu cele mai mari creaţii ale geniului uman. Monumentele romanice le păreau arhitecţilor secolului al XII-lea greoaie, masive şi întunecate, datorită ferestrelor puţine şi înguste. Arhitecţii goticului au revoluţionat viziunea spaţială romanicului prin două invenţii: ogiva şi arcul de susţinere (arc boutant).Bolta semicirculară este înlocuită cu o boltă în formă de arc de cerc frînt, sau ogiva, la care presiunea verticală este mult mai redusă.Meşterii înălţau pe patru coloane, dispuse in plan pătrat, câte două perechi de arcuri în ogivă; fiecare arc este susţinut de două coloane diagonal opuse.Prin multiplicarea acestor grupuri de arcuri se putea obţine o construcţie foarte solidă, capabilă să susţină, prin încrucisarea de ogive, bolta edificiului, oricare ar fi dimensiunile ei. Arcurile de susţinere, cealalta invenţie, sprijină, din exterior, peretii înalţi ai navei centrale, alături de contraforturi, pentru a contrabalansa presiunea laterală a bolţilor. Aceste soluţii au îngăduit o nouă organizare a spaţiului bisericii, în care planul cu o navă este cel mai raspandit. Una dintre gloriile catedralelor gotice este turnul de înălţime ameţitoare, al cărui varf împunge bolta cerească. Multe catedrale aveau mai multe turnuri, dar unele dintre ele au rămas neterminate din lipsă de fonduri, cum ar fi în Belgia catedrala din Anvers.Primele catedrale gotice au apărut în inima Franţei, pe domeniul regal. Cea dintâi este biserica abaţială de la Saint-Denis din Paris, inălţată în deceniile 4-5 ale secolului al XII-lea, sub îndrumarea abatelui Suger, sfetnicul regelui Ludovic al VI-lea. Au urmat, intre 1150 si 1250, patru catedrale celebre ale goticului francez. Prima este Notre-Dame de Paris, în a doua jumătate a veacului al XII-lea, cu cinci nave si o faţadă admirabilă.Întregul ansamblu degajă echilibru şi armonie. A doua este catedrala din Chartres, cu două turnuri inegale. Catedrala din Amiens este cel mai mare monument gotic din Franta.În sfârşit, cea mai frumoasă rămâne catedrala din Reims, comparată cu Partenonul, loc de încoronare a regilor Franţei. În Germania, goticul pătrunde mai tarziu, influenţat de monumentele franceze. Cele mai cunoscute opere gotice sunt:domurile din Koln, Nurnberg si Bamberg. Caracteristica edificiilor germane este planul “bisericii-hală”, cu trei nave de înălţimi egale.În Anglia, trăsătura monumentelor gotice este masivitatea lor, necunoscută pe continent.Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din: Canterbury, Wells, Lincoln şi Salisbury.Şi Spania stă sub influenţa goticului francez, adus de pelerinii sositi în Peninsula Iberică de dincolo de Munţii Pirinei.Caracteristicile acestui stil apar mai ales la catedralele din Burgos si Toledo.În sfârşit,Italia rămâne refractară inovaţiilor gotice,datorită puternicei rezistenţe a influenţtelor bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic din Peninsula Italică este domul din Milano,înălţat pe parcursul a cinci secole,al doilea mare monument religios din lumea creştină, dupa catedrala Sf. Petru din Roma.În schimb, Italia, mai mult decat orice altă ţară europeană, a dat admirabile monumente gotice în arhitectura civilă.Zeci de palate comunale din oraşele italiene preiau elementele stilului, ce le oferă eleganţă şi armonie.Printre cele mai faimoase edificii civile se număra Palatul Dogilor din Veneţia şi admirabila “Casa de aur” (Ca d’Oro) aflată în aceeaşi cetate din lagună.

Jazzul romanesc

Johnny Raducanu – simbol al jazz-ului romanesc

Primele manifestari ale jazz-ului romanesc s-au desfasurat acum sapte decenii, cand au aparut si la noi formatii – precum cele conduse de Emil si Mihai Berindei, Theodor Cosma, Elly Roman – care incercau sa cante « pe viu » la postul de radio Bucuresti (infiintat in 1928) ori prin localurile vremii, ceea ce auzisera pe discuri importate din strainatate, in timp ce unii muzicieni romani precum James Cok, Nicu Vladescu, George Vintilescu, Take Banescu si altii au inregistrat la Berlin piese asimilabile speciei « ragtime » si jazz-ului traditional incipient.

O fericita coincidenta face ca venirea pe lume a muzicianului Jonny Raducanu, cel care a ajuns sa se identifice cu jazz-ul romanesc, sa corespunda cu aceste inceputuri ale jazz-ului pe meleagurile noastre.

La cateva sute de kilometri de Bucuresti, pe malul Dunarii, in vitalul si policromul oras-port Braila, vedea lumina zilei, in cea dintai zi a gerosului decembrie 1931, Raducanu Cretu, untr-o familie in care dragostea pentru muzica se perpetua din generatie in generatie, de pe vremea vestitului Petrea Cretu Solcanu, lautar la Stambul de acum trei secole. Din frageda copilarie, micul Raducan (prenume devenit prin ani nume artistic, prefatat de Johnny, un apelativ de rezonanta americana pentru un interpret care iubea atat de mult muzica din patria jazz-ului) a vadit, la randu-i, disponibilitati native aparte pentru arta sunetelor, demne a continua traditia familiala. Studiile liceale la Iasi si Cluj au fost urmate de cursurile Conservatorului din Bucuresti (din 1953), aici tanarul avand ca dascali mari maestri : intre acestia – ilustrul profesor de contrabas caruia fostul student i-a dedicat mai tarziu inspirata compozitie « Respect lui Iosif Prunner ».

Inca de pe bancile Conservatorului, Johnny Raducanu s-a relevat prin capacitatea de a crea a aceluia care nu se multumeste sa reproduca, doar, litera unei partituri existente. Tehnica instrumentului ca si discipline formativ-muzicale se pot invata de catre oricine, dar harul nepereche al inventivitatii ramane exclusiv darul Proniei. Tentat sa-l definesti pe Johnny Raducanu, gravitezi involuntar in jurul triadei CREATOR-CREATIE-CREATIVITATE. Findca spunem “interpretul Johnny Raducanu” dar il numim pe improvizator… ne lasam cuprinsi de magnetismul personalitatii sale scenice, admirandu-l de fapt pe creatorul de ambient, de comunicare, de show… ne place sa-l ascultam recreand, printr-un spontan avatar, o notorie tema standard a jazz-ului, insa noua versiune a piesei il afla implicit pe interpret drept co-autoral ei ! Ceea ce ramane de fond pentru istoria inca nescrisa a jazz-ului autohton, este bogatul context al demersurilor componistice semnate Johnny Raducanu. Palpita in ele ecourile profunde ale tipului nostru de simtire, ingemanate cu rascolitoarele inflexiuni ale batranului blues. Iata rezumate intr-o singura fraza, argumentele unui idiom al originalitatii, de altfel unanim recunoscut, sub zodia caruia se cuvine sa estimam, dintr-o perspectiva valorica amendata de timp, aportul acestui ansamblu de creatie. In fertila singuratatea ce si-o impune, fata in fata numai cu pianul si cu masa de scris in modesta garsoniera din Banu Manta, muzicianul isi slefuieste cu minutie de artizan lumi de frumuseti sonore ale caror titluri, alaturate, ar configura ele insele un poem. Caci, daca ati dori sa constati nu din exegeze ci direct de la sursa, caratele unei atare originalitati, preferabil este sa va lasati coplesiti de « Bucuria » incercata intr-o « Dupa amiaza de iarna » cand « Pasari albe au zburat » si se va petrecut luna lui « Octombrie Song » : atunci se aude « Oltul povestind », inganand « Ecouri din Carpati » si alte mirifice « Spatii romanesti » , atunci razbat spre sufletele noastre « Confesiuni » filigranate in « Blues moldav », « Blues unison » ca « Expresie si ritm » pentru acel « Vechi tezaur » de ethos mioritic ce renaste cu invaluitor « Alean » in « Cantecul codrului » ce plange in « Doinita », in « Balada lautareasca », ce exulta in « Jocul tambalelor » si roteste frenetic o « Hora la Macin » ori un « Dans al horbotei », spiraland veritabile « Serpentine » de sunete, modelate in lutul muzicii de « Mainile olarului » cele fermecate….

Creatiilor din anii ’60-’70-’80, inclusiv lucrarilor de jazz cameral, mai ample ca dimensiuni, precum « Rapsodia carpatina » (Brass 5+2), « Oltul povestind » (Jazz – Folk Septet), li s-au adaugat alte si alte noi compozitii, intre care piesele – dedicatii precum « Ateg Song » (pentru sotia sa Geta Costin), « Danny Blues », Waltz For Pino », « Blue Bloody Mosu Blues », « Epu Blues », continuand in deceniul trecut, seria unor mai vechi izvodiri numite « Omagiu lui Duke Ellington », « In Memoriam Thelonious Monk », « Homage To Fats Waller » si inainte amintitul « Respect Lui Iosif Prunner ». Parte dintre acestea au aparut transcrise pe portativele volumului de creatii proprii tiparit la Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania (uniune de creatie al carui membru este de multi ani), ca si cuprinse in copertele de sunet ale discografiei sale de autor, ce include LP-urile « Jazz In My Country », cele trei volume « Confesiuni », « Jazz Made In Romania », CD-urile « To His Friends », « Jazz Behind The Carpathians », iar in strainatate albumul « Raducano ». Sa amintim de asemenea, discul de interpret (la contrabas) « Jazz in trio » editat in anii ’60 la Electrecord si numeroasele inregistrari efectuate la Radio Romania. Deopotriva semnificativ pentru valoarea creatiei, este faptul ca unele dintre compozitiile sale au fost preluate de jazzman-i straini si incluse in repertoriul lor.

Johnny Raducanu s-a afirmat inca din anii studentiei ca un contrabasist redutabil si un inspirat improvizator, conlucrand cu cei mai buni muzicieni ai momentului. A colaborat cu Radio Bucuresti, a fost membru al orchestrei Electrecord (din 1960) condusa de Theodor Cosma, apoi de Alexandru Imre, al trio-ului in frunte cu pianistul Incsy Korosy, al faimosului Cvintet de Jazz Bucuresti (din 1969) din care faceau parte saxofonistii Dan Mandrila, Stefan Berindei, pianistul Marius Popp, bateristul Eugen Gondi, formatie cu care a sustinut nenumarate concerte si a efectuat inregistrari la Radio si la casa Electrecord. A participat la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova, cu orchestra Electrecord (1962, Medalia de Aur), la Festivalurile Internationale de Jazz de la Varsovia si Praga (1968), la concertul dat in Berlinul de Est cu « Freetet »-ul lui Richard Oschanitzky (1969), la concertele vocalistei Aura Urziceanu si la cele sustinute de mari muzicieni americani oaspeti in Romania. A fost nelipsit de la toate Festivalurile romanesti de jazz incepand cu cele de le Ploiesti (1969-1971), continuand cu cele de la Sibiu (din 1974), Brasov, Costinesti, Cluj, Iasi, Galati, Timisoara, Satu Mare, Craiova, Arad etc. Din anii ’80 a preferat pianul, la contrabas cantand doar sporadic. Cate mii de aparitii pe podium, cate zeci si sute de turnee, in cate tari din Europa si Asia, cu cate formule de ingrengatura instrumentala ale grupurilor proprii – fie ele numite pur si simplu Johnny Raducanu Group ori « The Romanian All Stars », « Jazz Made In Romania », « Jazz Armony », « Johnny Raducanu Valachian Project », « Johnny Raducanu & Friends »… oare cate prezente in fata publicului sa fi cumulat, cati la mai stiu, cine sa le tina sirul ?

In primavara anului 1987, invitat de USIA, a intreprins o calatorie de trei luni in USA conferentiind la universitati, sustinand recitaluri, intalnindu-se cu nume de rezonanta ale interpretarii, invatamantului, promovarii muzicii de jazz din patria acestui gen al artei sunetelor, furnizand pretioase informatii despre jazz-ul romanesc si exponentii sai spre a fi incluse in bancile de date americane, aparand in doua emisiun in direct de cate o ora, realizate de celebrul redactor de jazz Willis Conover pentru reteaua nationala a posturilor de radio Voice Of America.

Un titlu de noblete si atributul de « monstru sacru » fac casa buna mai ales in jazz, al carui lexicon apare incarcat de « duci », « conti » si « regi ». Particula nobiliara « de » ca si ortografia insolit-levantina a prenumelui atribuite lui « Giohni de Raducanu », apartin unui notoriu om de litere, Nicolae Breban, dar multe alte auguste personalitati ale spiritului romanesc – sa-i amintim pe Nichita Stanescu, Fanus Neagu, Andrei Plesu, Pascal Bentoiu, Dan Grigore, Sorin Dumitrescu, Nina Cassian, Cornel Todea, Dumitru Capoianu – semnau marturii de admiratie intr-un numar de la finele anului 1991 al revistei « Contemporanul », numar ce l-a comemorat prêt de multe pagini pe Johnny Raducanu.

« Mr. Jazz Of Romania »- cum il numea jazzologul american Leonard Feather – se oglindeste pe sine prin contactul nemijlocit cu numerosii fani.

Nu putine sunt gesturile de recunoastere atribuite muzicianului intr-o cariera depasind o jumatate de veac. Astfel in cadrul unei ceremonii oficiale ce a avut loc la 28 iunie 1977, Johnny Raducanu a primit din partea ambasadorului SUA la Bucuresti, Harry G. Barnes-jr. un Certificat de apreciere in care era estimat drept cel mai important promotor al jazz-ului romanesc in America si al jazz-ului american in Romania. Pe langa numeroasele premii si distinctii acordate de diferite publicatii, muzicianul, a devenit, din 25 octombrie 1997, Cetatean de Onoare al municipiului natal Braila.

La varsta senectutii, maestrul Johnny Raducanu continua sa compuna, marcandu-si neantrerupt prezenta in viata muzicala ca pianist si sef de formatie, cantand saptamanal in cluburi, fiind invitat frecvent la festivaluri, dar si peste hotare – precum de curand in Italia, Elvetie si in SUA.

« Jazz-Omul Johnny » (Cornel Todea) – o viata inchinata nedramuit

jazz-ului – “Muzica sublimei imperfectiuni”

Sherlock Holmes

Sherlock Holmes imaginat de ilustratorul britanic Sidney Edward Paget în paginile revistei Strand.

Sherlock Holmes este un detectiv particular, un personaj de ficţiune de la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20, a cărui primă “apariţie publică” a fost în 1887, fiind creat de scriitorul şi medicul britanic Sir Arthur Conan Doyle.

Sherlock Holmes a devenit faimos pentru cunoştinţele sale profunde în cele mai variate domenii, spiritul său de observaţie remarcabil, profunzimea gândirii sale şi înţelegerea logică a celor mai variate cazuri şi întâmplări. Holmes este probabil cel mai faimos detectiv fictiv şi, desigur, unul dintre cele mai cunoscute şi universal recunoscute personaje literare.

Sherlock Holmes s-a nascut in anul 1854. Personajul a locuit pe strada Baker, la numarul 221B, Londra, incepand cu anul 1881. Intr-o perioada alaturi de el a locuit si Watson, asistentul sau, insa dupa o perioada acesta s-a casatorit, iar Sherlock a ramas sa locuiasca singur. Era de profesie detectiv particular. Nu se stie exact ce fel de taxe impunea clientilor, dar banuim din paginile cartilor ca adapta taxa posibilitatilor clientilor sai. Sherlock se distinge printr-o inteligenta iesita din comun, dar si printr-un bagaj informational demn de invidiat. Chiar in prima carte, dr. Watson face o scurta evaluare a notiunilor pe care Sherlock le detine: “1. notiuni despre literatura – zero 2. notiuni despre filosofie – zero 3. notiuni despre astronomie – zero 4. notiuni despre politica – slabute 5. notiuni despre botanica – variabile: stie totul despre atropina, opium si otravuri in general. Habar n-are despre gradinarit. 6. notiuni despre geologie – practice dar limitate. Diferentiaza intr-o clipita un fel de sol de un altul. Dupa plimbari, imi arata picaturi de noroi de pe pantaloni si imi povesteste despre culoarea si consistenta namolului care le-a cauzat si din care parte a Londrei provin. 7. notiuni despre chimie – avansate

8. notiuni despre anatomie – precise dar nesistematizate 9.notiuni despre literatura senzationalista – imense. 10. canta la vioara destul de bine 11.Este expert in box, scrima, arte martiale 12. Cunoaste aspectele practice ale legilor britanice”

Conan Doyle a scris patru romane şi cincizeci şi şase de povestiri sau nuvele în care apare creaţia sa literară. Aproape toate sunt povestite de Doctorul John H. Watson, prietenul şi biograful lui Holmes, cu excepţia notabilă a două dintre ele, narate de însuşi Sherlock Holmes şi alte două, scrise la persoana a treia.

Povestirile au apărut la început într-un serial al revistei The Strand, urmând apoi să apară de-a lungul unei perioade de mai bine de patruzeci de ani. Această modalitate de apariţie era foarte comună a acelor timpuri întrucât şi operele lui Charles Dickens, spre exemplu, au apărut, la rândul lor, într-o manieră foarte asemănătoare. Considerând ansamblul tuturor povestirilor, nuvelelor şi romanelor, perioada temporală acoperită este 1878 – 1903, cu un caz final în 1914.

Este interesant de observat că acest personaj literar a devenit atât de faimos de-a lungul timpului încât a devenit probabil cel mai jucat personaj de către cei mai mulţi actori. În acelaşi timp, conform unei estimări făcută de ziarul The Times, după 1964 vânzările în întreaga lume a povestirilor cu Sherlock Holmes au trecut pe locul doi, după Biblie, care este de departe cea mai vândută carte a tuturor timpurilor.

Pe strada unde “locuia” Sherlock Holmes Baker Street nr 221b exista si un muzeu dedicat personajului fictiv plasat exact in apartamentul de la nr 221B la etajul I.

http://www.sherlock-holmes.co.uk/home.htm

Am postat despre aceast personaj pentru ca am citit cateva povestiri (“short stories”) si 2 dintre romanele care il au pe Sherlock Holmes ca personaj principal: The Sign of the Four si The Hound of the Baskervilles. Oricui ii plac romanele politiste ii recomand aceste 2 romane si orice povestire scrisa de Athur Conan Doyle despre Sherlock Holmes.